Toradora! (Romanian):Volumul1 Capitolul1

Există in această lume ceva ce nimeni nu a văzut vreodată.

Este moale şi dulce.

Dacă este observat, sunt sigur că fiecare va dori să-l aibă,

De aceea nimeni nu l-a văzut vreodată.

Deoarece această lume l-a ascuns destul de bine, e dificil de obţinut.

Dar, va veni o zi când va fi descoperit de cineva,

Şi doar cei care trebuie să-l obţină vor putea să-l găsească.

Asta e tot.

Capitolul 1

- La naiba!

Şapte si jumătate dimineaţa. Era o dimineata plăcută, şi obscur în interiorul casei. Casa era un apartament cu două camere plus bucătărie ce înfrunta sudul, aflat intr-o clădire cu două etaje, ca o închisoare, la o distanţă de 10 minute de staţia de metrou. Chiria era aproape 80.000 de yeni.

- Mă dau bătut! Pur şi simplu nu îmi iese!

O mâna frustrată a şters aburii de pe oglindă. Baia uzată era ceţoasă din cauza unui duş matinal. Aşa că, după ce a fost ştearsă, oglinda s-a întors la starea ei înnorată. Era inutil ca cineva să se răzbune pe oglindă indiferent cât de frustrat era...

- Chestia asta nu e decât o jecmăneală!

Fă-te mai blând cu breton plutitor — Sloganul acesta putea fi văzut în cea mai recentă revistă de moda pentru bărbaţi. Bretonul lui Takasu Ryuuji „plutea” acum. Aşa cum spunea articolul, şi-a întins bretonul, şi-a uscat şuviţele cu uscătorul până au rămas drepte, apoi şi le-a dat uşor în părţi cu puţin gel de păr. S-a trezit în mod special cu jumătate de oră mai devreme pentru a-şi face părul să semene cu cel al unui model şi astfel să i se îndeplinească dorinţa.

Cu toate acestea,

- Poate am fost prea naiv când am încercat să mă schimb, doar schimbându-mi bretonul.

Ryuuji a aruncat deprimat revista de modă, pentru care a avut nevoie de mult curaj ca să o cumpere, în coşul de gunoi. Din nefericire, considerând ţinta lui slabă, revista a ratat complet coşul, s-a deschis singură când a aterizat şi a răsturnat tot gunoiul. Pagina deschisă scria „Încă e timp să te pregătesti pentru începutul şcolii. Blând sau sălbatic? Călătoria noastră spre modeling” Dacă ar fi după mine, nu sunt prea sigur ca mi-ar păsa de modeling. Totuşi, aş fi vrut să mă schimb.

Dar am eşuat.

Simţindu-se înfrânt, Ryuuji şi-a udat mâinile cu apă şi şi-a chiufulit părul pe care şi-a petrecut aşa mult timp să şi-l aranjeze. A revenit la părul său obişnuit şi nearanjat. Apoi a îngenunchiat pentru a ridica gunoiul împrăştiat peste tot, pe jos.

- Aa? Ce-i asta... m...mucegai... e mucegai!

Chiar dacă el a şters întotdeauna aburul, chiar dacă a petrecut o zi întreagă săptămâna trecută curăţând mucegaiul din bucătărie şi baie... Tot efortul lui a fost irosit în acea cameră oribil de umedă. Muşcându-şi buzele supărat, Ryuuji a încercat să vadă dacă poate curăţa mucegaiul cu nişte şerveţele. Bineînţeles, nu avea să fie niciodată aşa uşor, şi a ajuns să facă şerveţelele bucăţele. - La naiba, le-am consumat pe toate acum ceva timp. O să fiu nevoit să cumpăr nişte produse de curăţat mucegaiul, iarăşi. Pentru moment o să renunţ, dar mă voi întoarce cu siguranţă şi o să vă distrug, băieţi! Ryuuji a privit în jos la pata de mucegai în timp ce strângea gunoiul. Apoi a şters cu putere podeaua cu nişte şerveţele de hârtie, curăţând orice fir de păr şi praf şi ştergând aburul de pe cadă înainte să-şi ridice capul şi să ofteze.

- O da, mâncarea pentru animale. Hei, In~ko-chan!

- Ah...

O voce piţigăiată a răspuns strigătului feroce al liceanului.

Bun, e treaz. Venindu-şi în fire, Ryuuji a mers în picioarele goale în bucătăria parchetată, a luat puţină mâncare pentru animale preparată şi ziare de rezervă, şi s-a îndreptat spre colţul sufrageriei acoperite de tatami. Îndepărtând pânza ce acoperea colivia de acolo, Ryuuji şi-a întâmpinat simpaticul lui animal pe care nu l-a văzut toată noaptea.

Acum, alţi oameni îşi pot creşte animalele diferit, dar aşa şi-a crescut familia Takasu papagalul. Pentru că arăta destul de oribil când dormea, în fiecare dimineaţă înainte să se trezească, trebuia să fie acoperit cu o pânză.

-Bună dimineaţa, Inko-chan.

Un papagal galben, acesta era Inko-chan. Ca de obicei, Ryuuji i-a pus nişte mâncare în timp ce vorbea cu el.

- B, bună... dimineaţa, ochii lui au clipit în sus într-un mod cam neplăcut şi enigmatic, cu toate astea a fost în stare să răspundă în japoneză. Deşi abia s-a trezit, părea să se afle înt-o dispoziţie destul de bună. Din cauza asta era drăguţ.

- Inko-chan, încearcă să zici să mâncăm.

- S,să, m...să mâncăm! Să! Mâncăm!

-OK, destul. Acum să vedem dacă poţi zice acel lucru. Încearcă si vezi dacă poţi să-ţi zici numele...haide, spune Inko-chan.

-I,I,In,I,In,Iiii...I... Inko-chan părea că foloseşte multă energie, aşa cum îşi clătina capul şi îşi umfla corpul rapid, apoi a bătut iute din aripi. ....Iiiii....

-Bleh!

Grrr... De ce sunt păsările aşa proaste? E de aşteptat când ai un creier care cântăreşte un gram. Ryuuji oftă, împachetând ziarul unsuros. A aruncat ziarul într-o punga de plastic. Când era pe cale să-l pună împreună cu restul gunoiului în bucătărie,

-...Unde...te...duci...

Idiotul întins in spatele fusumei părea că s-a trezit la rândul lui.

- Ryuu-chan, ceea ce porţi acum e uniforma? De ce? a întrebat obosită.

Ryuuji a înfăşurat cu eleganţa punga de gunoi şi a răspuns vocii,

- Merg la şcoala. Nu ţi-am zis deja ieri că şcoala începe azi?

-... Ah.

Desfăcându-şi picioarele deasupra futonului, a murmurat în mod repetat următoarele, ca şi când era pe cale să plângă, Atunci, atunci....

- Atunci, cum rămâne cu... prânzul lui Ya-chan? Nu am mirosit nici un pic de mâncare... nu ai făcut nimic pentru mine?

- Nu.

- Ehhh~... Atunci... ce o să facă Ya-chan... când se trezeşte...? Nu e nimic bun de mîncare...

- O sa fiu acasă până te trezeşti tu! Mă duc doar la Ceremonia de Deschidere.

- Ce... aşa deci...

Hee hee hee hee, a zâmbit în timp ce şi-a lipit piciorele desfăcute şi a început să bată din palme... Scuze, să bată din picioare.

- Ceremonia de Deschidere, hm? Felicitări~! Asta înseamnă că, Ryuu-chan va fi în anul doi de azi in colo?

- Să lasăm deoparte asta. Nu ţi-am zis deja că, indiferent cât de ocupată eşti, trebuie întotdeauna să-ţi cureţi machiajul înainte să adormi? Pentru că te-ai plâns cât de obositor era, nu ţi-am cumpărat nişte şerveţele speciale de îndepărtat machiajul, Ryuuji s-a uitat mai bine în jurul ei, ...Ah...AH! Ai lăsat pudră de machiaj peste toată perna! Nu pot să spăl asta! Ar trebui să ai mai multă grijă de pielea ta; nu mai eşti tânără!

- Scuze.

Chiloţii cu pete de leopard erau complet expuşi. Când s-a ridicat, sânii ei mari s-au clătinat în timp ce câteva şuviţe din părul ei chiufulit s-au prins în decolteu. Indiferent din ce cauză, unduirea părului sau unghiile lungi, ea oferea o impresie foarte feminină. Dar totusi,

- Cred că am băut prea mult, de-abia am venit cu o oră în urmă. Ah~ Aşa somnoroasă, a căscat, O da... am adus nişte budincă acasă.

Oftând şi frecându-şi genele groase, s-a îndreptat încet spre sacoşa cu cumpărături din colţul camerei.

Această aparenţă — buzele de cireaşă murmurând „budincă”, obrajii dolofani si ochii rotunzi — asemenea caracteristici copilăreşti nu păreau să i se potrivească.

Deşi puţin bizară, putea fi încă numită o femeie frumoasă.

- Hm... Ryuu-chan, nu găsesc lingura.

- Poate vânzătorul a uitat să o pună înauntru?

- Nu se poate! L-am văzut când a pus-o. Asta e ciudat....

Aceasta era mama lui Takasu Ryuuji: Nume de scenă „Mirano”. Treizeci şi trei de ani(a pretins întotdeauna că va avea veşnica vârstă de 23 de ani), lucra ca o animatoare în singurul bar al oraşului „Bishamontengoku”

Yasuko a vărsat conţinutul pungii la marginea futonului şi a cotrobăit prin alimente. Faţa ei micuţă s-a încruntat,

- E aşa întuneric aici...Nu pot găsi lingura în condiţiile astea! Ryuu-chan, poţi să tragi perdelele?

- Sunt deja trase.

- Eh~...? Ahh, corect...cum nu mă trezesc mereu la ora asta, am uitat...

În interioarul unei camere întunecate, cuplul, oarecum ciudat, mamă-fiu a oftat împreună.

Era vorba de fereastra îndreptată spre sud.

Au trecut şase ani de când s-au mutat aici. Înăuntrul acestei case mici, unde cei doi locuiau, singura sursă de lumină naturală venea de la fereastra sudică. Cum intrarea se afla în nord si erau înconjuraţi la est şi la vest de zidurile vecinilor, numai partea sudică avea ferestre. În ciuda acestui lucru soarele lumina abundent, în special pe pacursul dimineţii. Nu era nevoie să se aprindă luminile de la răsărit până la apus, mai puţin când ploua.

Lumina strălucitoare a soarelui obişnuia să se reverse din belşug asupra lui Ryuuji, în timp ce acesta, îmbrăcat în uniformă, prepara micul dejun pentru amândoi, şi asupra lui Yasuko care dormea fără griji.

Însă, toate astea sau sfârşit anul trecut.

- Blestemat să fie complexul acesta de apartamente.

- Oare ce fel de oameni or locui acolo? Şi aprinde luminile odată!

Anul trecut, la doar câţiva metrii de peretele sudic al acestei case, un complex de apartamente de lux, cu zece etaje, a fost construit.

Prin urmare, soarele nu mai reuşea să strălucească direct.

Acest lucru deja l-a adus pe Ryuuji la marginea nebuniei si frustrării de nenumărate ori — rufele nu mai puteau să se usuce; tatami-ul se umfla din cauza umidităţii, se răsucea la colţuri si mucegaia; si câteodată chiar îngheţa.

Tapetul a început să se decojească, lucru care trebuie să fie din vina umezelii.

- Nu contează, ţinând cont că apartamentul este închiriat, asta voia să-şi zică Ryuuji. Totuşi, fiind foarte sensibil la dorinţa lui de a menţine un loc ordonat şi curat, Ryuuji nu putea decide să tolereze şi să facă un compromis în legătură cu acest lucru.

Privind în sus, spre complexul acoperit cu alb, de înaltă clasă, aceşti doi sărmani oameni nu puteau face altceva decât să rămână umăr lângă umăr, cu gurile deschise.

- Hmm, nu mă afectează prea mult pe mine, deoarece Ya-chan oricum doarme în timpul dimineţii!

- Nu are rost să ne plângem. Oricum, din cauza asta, chiria a coborât cu 5000 de yeni.

Luând o lingură din bucătărie şi oferindui-o lui Yasuko, Ryuuji s-a scărpinat în cap şi a zis,

- Ei bine, am plecat.

Acum nu era timp pentru momente de familie; era aproape timpul să plece.

Purtând jacheta sa gakuran, Ryuuji şi-a îndoit trupul său în continuă creştere, pentru a-şi pune ciorapii. Pe când se asigura ca şi-a luat tot ce avea nevoie, brusc a realizat sentimentul slab din adâncul inimii. Exact, azi era începutul noului an şcolar.

După Ceremonia de Deschidere venea schimbarea claselor. Deşi a eşuat în încercarea sa de a-şi schimba imaginea, acest lucru nu era suficient să-l deprime, pentru că speranţa încă exista în inima lui Ryuuji. Sau poate erau doar aşteptări? Oricum, era acel tip de sentiment slab, deşi nu considera că este cazul să-l exprime.

- Am plecat. Nu uita să încui uşa, şi schimbă-te în pijamale!

- Ok~ay! Ah, hei Ryuu-chan, Yasuko stătea întinsă pe futon şi muşca din lingură cu molarii. A început să zâmbească ca un copil.

- Ryuu-chan arată mai energic ca de obicei astăzi! Luptă cu putere! Eşti în anul doi acum! Ăsta e un loc unde Ya-chan nu a fost niciodată înainte, să ştii. Pentru a putea să îl nască pe Ryuuji, Yasuko a renunţat la liceu când era încă în anul întâi, aşa că nu ştia cum era viaţa când treceai în anul doi. Ryuuji s-a simţit puţin trist pentru un moment.

- ...Mda.

A zâmbit puţin şi şi-a ridicat mâna. Asta pentru a-i mulţumi mamei sale. Totuşi, această acţiune bine-intenţionată a condus la un rezultat neaşteptat de rău.

- KYAA! Yasuko a ţipat şi a început să se rostogolească de colo-colo, şi în sfârşit a zis acea frază. În sfârşit a zis acea frază!

- Ryuu-chan e atâââât~ de cool! Arăţi din ce în ce mai mult ca tatăl tău acum!

- !!!

...a zis-o.

Ryuuji a închis fără zgomot uşa de la intrare şi a privit spre cer. Şi-a ferit ochii când a simţit că se afundă într-un vârtej aflat dedesubt.

- NU! Nu vreau asta! Nu vreau asta! Taci din gură!

- Asta! Ăsta e singurul lucru pe care nu vreau să-l aud. În special azi.

- Arăţi la fel ca tatăl tău — se pare că Yasuko nu înţelege că aceasta frază îi provoacă lui Ryuuji multe chinuri. Acesta era motivul pentru care a cumpărat acea revistă şi a încercat să-şi facă bretonul să „plutească cu blândeţe”

Părăsind locuinţa, Ryuuji spre şcoala la care putea ajunge pe jos. Faţa sa încordată părea deformată. În ciuda acestui lucru, păşea cu paşi mari ca şi când ar fi purtat de vânt. Oftând, şi-a pus mâinile peste breton pentru a-şi acoperi ochii. Acesta era un obicei al lui Ryuuji. Într-adevar, sursa agoniei lui Ryuuji era acei ochi.

Erau răi!

Nu avea nimic de-a face cu vederea lui perfectă. Era vorba de aspect; păreau fioroşi.În ultimul an Ryuuji a crescut foarte rapid, acum avea un aspect bărbătesc. Deşi nu era super-arătos, nu arăta nici ca un tocilar retras.

...Ahem.

Oricum, nu arăta rău, deşi nimeni nu ia zis asta până acum; cel puţin asta credea Ryuuji.

Cu toate acestea ochii lui erau neobişnuit de fioroşi; erau aşa de răi încât nu mai putea să ignore acest lucru. Ochii lui erau acei ochi puţin îndreptaţi in sus, cu partea albă ocupând mare parte din globul ocular, în timp ce pupilele ocupau o mică porţiune. Bineînţeles, astea erau doar lucrurile de bază, nu cea mai rea parte. Pentru că ochii lui erau mari, albul lor reflectă continuu o privire foarte puternică şi tăioasă, în timp ce pupilele minuscule se mişcă cu bruscheţe de parcă sunt pe cale să taie în bucăţele duşmanul din faţa lui, indiferent de intenţiile lui Ryuuji.

Erau aceşti ochi care, de regulă, fac o persoană să fugă cu toată viteza după contactul vizual. Ştia asta foarte bine. De fapt, când a văzut o poză de grup în care apare, chiar şi el va fi descumpănit după ce s-a mirat, „Dumnezeule, de ce arată aşa supărat... Ah, ăsta sunt eu?”

Pe de altă parte, ar fi, în parte, vina personalităţii sale dure. Vorbea destul de nerafinat, lucru care avea de-a face cu sensibilitatea lui extremă. Din cauza asta glumea şi se prostea foarte rar. Poate era din cauza asta, sau poate era din cauză că locuia cu cineva ca Yasuko, ceea ce l-a făcut să-şi piardă orice urma de virtuozitate şi credibilitate. Mai mult decât orice altceva, Ryuuji se mândrea cu faptul că este pragmatic de protectiv cu sine însuşi.

Dar ca rezultat...

- Ta–Takasu-kun...! Încerci să provoci un profesor!?C,cineva! Aduceţi-mi un baston!

-Nu, nu încercam! Voiam doar să-mi cer scuze pentru că am uitat să vă înmânez tema.

- Î,î,î,î,îmi cer scuze... Nu am vrut să te lovesc! Tipul ăla m-a împins spre tine!

- Cine se înfurie când e lovit uşor în umăr?

- Am auzit că Takasu-kun a dat buyna peste o ceremonie de absolvire la altă şcoală când era în generală, a luat până şi controlul asupra camerei lor de radiodifuziune!

- Încetează să ma faci să arăt ca un delicvent periculos! - — O să am iarăşi parte de neînţelegerile astea?

Privind în urmă la aceel amintiri dureroase, Ryuuji nu s-a putut abţine să nu ofteze.

Notele lui nu erau proaste şi nu a întârziat sau a absentat vreodată. Nu s-a certa niciodată cu nimeni, darămite să se bată cu cineva. Simplu, Takasu Ryuuji era un tânăr obişnuit.

În ciuda acestui lucru, datorită ochilor săi fioroşi, şi doar din această cauză, toată lumea a ajuns la concluyia ca este un delicvent periculos— totodata faptul că singura sa rudă e o animatoare de noapte, a condus indirect la această concluzie.

După ce a petrecut un an cu colegii săi, mare parte din neîntelegeri au fost rezolvate. Un an nu e scurt, în special pentru un licean. Problema era că totul începea din nou azi, fără a mentiona că eforturile lui de a-şi schimba imaginea au eşuat.

Era totuşi ceva plăcut în schimbarea claselor, ţinând cont ca Ryuuji dorea să fie în aceeaşi clasă cu cineva anume. Dar când gândurile i s-au mutat spre chinul pe care avea să-l sufere după aceea, aşteptările sale naive s-au înjumătaţit instantaneu. Făra a pomeni gura mare a lui Yasuko. Nu, greşit! Toată vina trebuia pusă pe genele enervante ale tatălui său!

-Tatăl tau, hm? E în rai acum. Era chiar cool, obişnuia să îşi pieptene, calm, părul pe spate, pantofii lui ascuţiţi străluceau întotdeauna, şi obişnuia să-şi pună un lanţ lu~ng de aur în jurul gâtului, în acelaşi timp purtând un costum obişnuit şi un Rolex. Înăuntru, întotdeauna îşi îndesa o revistă groasă.

- De ce? Când a fost întrebată, Ya-chan i-a răspuns: Ca să nu-şi facă griji că va fi înjunghiat. Ahh~ am fost aşa de emoţionată~!

Ryuuji nu-şi putea scoate din minte modul în care Yasuko părea să leşine când vorbea despre el, apoi era şi acea fotografie a tatălui său care a rămas în urmă. Atitudinea tatălui său era aşa cum a fost descrisă de Yasuko. Stând cu picioarele depărtate, aratând mândru, purta la subraţ o servietă mică. Era îmbrăcat într-un costum alb cu cu o cămaşă viu-colorată deschisă la gât. Cele două inele de aur de pe degete licăreau şi purta chiar şi un cercel cu diamant în ureche. Şi apoi era faţa lui pe care se citea „Tu vorbeşti cu mine?, cu bărbia îndreptată în jos spre cameră. Mama lui, însărcinată, zâmbea veselă. Tatăl lui avea chiar şi un dinte de aur ce se vedea când zâmbea.

- Totuşi era, de fapt, bland şi serios şi nu ar fi făcut rău unei persoane normale, sau măcar asta zicea Yasuko, dar pentru ce motiv o persoană blîndă şi serioasă ar fi devenit un gangster!? Şi, mai exact, cine ar lăsa însărcinată o fată de liceu aşa tânără?

Cel mai important, acei ochi... Dacă cineva ar fi privit de acei ochi tăioşi, ar înmâna rapid portofelele şi ar spera ca nimic rău să nu se întâmple. Ochii ăia erau folosiţi doar pentru asta: stoarcere de bani prin violenţă. Şi iată că acei ochi erau acum fixaţi pe faţa lui. Ryuuji brusc se cutremură. Dacă chiar şi el avea această părere despre tatăl lui, nu-i de mirare că toată lumea îl întelegea greşit pe „el”!

Apropo, era posibil ca tatăl său să fie încă în viată. Potrivit lui Yasuko, în timp ce ajuta un subaltern să scape, a fost bătut măr şi aruncat pe fundul portului Yokohama. Cu toate astea, nu era niciun mormânt, niciun altar, niciun artefact, niciun epitaf, nici măcar un corp; nu era nicio dovadă că aşa ceva s-a întâmplat vreodată. Câteodată, când e beată, Yasuko ar în glumă fără niciun motiv:

- Mă întreb cum ar reacţiona Ryuu-chan dacă tatăl tău s-ar întoarce brusc? Hohohoho, glumesc!

- Tata probabil meditează intr-o încăpere rece ca gheaţa! Ca fiu al său, simt că —

. Hei, Takasu! ’Neaţa! E o dimineaţă grozavă, nu-i aşa?

Auzindu-se strigat de cineva din spatele lui, Ryuuji s-a întors repede şi a ridicat mâna,

- O, Kitamura. ’Neaţa!

’’ N-am ce face, dacă mă opresc şi îl aştept pe prietenul meu să mă ajungă din urmă, oamenii or să creadă că o să-l sugrum, chiar dacă nu e cazul.’’

Neîntelegerile sunt inevitabile, si într-un asemenea caz trebuia să se explice cît putea de amiabil. Atâta timp cât avea suficientă rabdare, oamenii or să înteleagă. Era singurul lucru pe care putea să-l facă, şi astfel era singurul lucru pe care trebuia să-l facă!

Privind în sus spre cerul albastru, lumina puternică a soarelui l-a forţat pe Ryuuji să-şi strângă ochii. Astăzi era o zi frumoasă, nu era niciun pic de vânt. Florile de cireş cădeau fără zgomot, în această perioadă a anului, şi au aterizat uşor pe capul lui Ryuuji.

Ryuuji continuă să-şi suporte caznele si a păşit rapid cu pantofii săi negrii, strălucitori.

Vremea era grozavă pentru Ceremonia de Deschidere de astăzi.

* * *